Lucian RISTEA
Dacă vreunul dintre prietenii mei mi-ar fi spus prin ianuarie că în final de an voi ajunge să îl citez pe Lenin, s-ar fi ales foarte probabil cu o replică sarcastică. Și totuși: „Sunt decenii în care nu se întâmplă nimic, dar sunt și săptămâni în care se întâmplă decenii”. Iată, sui generis, o concluzie legată de acest nefericit an, ale cărui tulburări în crescendo au zguduit din temelii, sistemic, lumea cu care ne obișnuisem. Din punct de vedere economic, politic, militar și diplomatic deopotrivă, al întregii civilizații umane, se poate spune, fără teama de a greși, că 2020 reprezintă un mare punct de cotitură. Vă propun să trecem fugar prin evenimente și cifre, pentru a ne opri la scurte reflecții intermediare, cu convingerea că nimeni, la momentul tipăririi acestor rânduri, nu are o perspectivă clară, definitivă asupra a ceea ce ne așteaptă.
Anul a debutat, încă din prima sa zi, cu știrile devastatoare despre uriașele incendii de vegetație din Australia. În ianuarie, continentul sudic înregistra circa 16 milioane de hectare făcute scrum. Premierul Scott Morrison se vedea nevoit să recunoască faptul că dezastrul se datora, printre altele, schimbărilor climatice, în ciuda faptului că până atunci avea o cu totul altă opinie. În aceeași lună, ruinele încă aprinse ale mai vechilor conflicte continuau să alimenteze fluxurile agențiilor de presă. Ambasada SUA la Bagdad fusese pe punctul să fie invadată, Washingtonul pregătind nu mai puțin de 750 de combatanți în capitala iraqiană, cu scopul unic de a o apăra. Președintele Trump gestiona de acum uciderea printr-un atac cu dronă a generalului iranian Soleimani, în fața unor amenințări ale Teheranului în creștere. Simultan, lidera democrată Nancy Pelosi anunța intenția partidului său de limitare a abilității lui Trump de a declanșa acțiuni împotriva Iranului. Apoi decizia de a-l suspenda. Complicatul balet politic american, care avea să degenereze într-o încăierare în toată regula, era la primele salve trase fără nicio pretenție de a se mai găsi căi de mediere. Începea divizarea profundă a societății americane, de neimaginat acum câțiva ani.
Tot luna ianuarie a marcat o surpriză venită de la Moscova. Vladimir Putin și-a înlocuit la șefia guvernului vechiul colaborator din poziția secundă, Dmitri Medvedev, cu un quasi-necunoscut, Mihail Mișustin, fost șef al fiscului Federației Ruse, un tehnocrat prin definiție. În Franța, tulburările sociale aparent de neoprit erau să degenereze în momentul în care, pe 18 ianuarie, protestatarii se pregăteau să invadeze sala unui teatru în care președintele Macron și soția se aflau la un spectacol. De la Ankara, vocea liderului absolut al Turciei, Erdogan, se făcea tot mai auzită, acesta cerând imperativ UE diverse lucruri, printre care intervenția de partea grupului pe care el îl susține în conflictul din Libia, în pofida celui susținut de Grecia și Egipt. Apelul mirosea puternic a petrol și gaze, cu Turcia revendicându-și și pe acest front, ca și pe încă multe altele, rolul de mare putere, cu drept de intervenție. Se anunța tensionarea relațiilor tradițional încordate greco-turce, care aveau să culmineze mai târziu cu manevre maritime, în Mediterana, la limita izbucnirii războiului. Pretutindeni tensiuni, pretutindeni renunțare la convorbiri în limbaj și spirit diplomatic, preferându-se escaladarea verbală și luări de poziții radicale.
Am amintit mai multe detalii pentru că, pe acest fond, la început zvonurile și mai apoi certitudinile legate de principala cauză a schimbării majore prin care trece azi planeta, inclusiv o recesiune globală pe cale să își arate colții în lunile următoare, și mă refer, desigur, la pandemia de COVID 19 (acronim pentru Corona Virus Disease 2019), abia începeau să își facă loc în conștiința occidentală. La sfârșitul lui februarie se înregistrau deja 86000 de cazuri, la nivel global, dar această cifră, față de dezastrul care avea să urmeze, de domeniul zecilor de milioane, pare acum insignifiantă. Cu toate astea, guvernul american aloca economiei interne, încă din martie, un ajutor special destinat urmărilor economice generate de COVID 19 în valoare de 2 bilioane de dolari. În aprilie, semnele că lucrurile mergeau prost și foarte prost începeau să se simtă pe toate paralelele și meridianele: traficul aerian scăzuse cu aproape 70% față de aceeași perioadă a anului trecut. Omenirea începea să devină statică, să se baricadeze la ordinele măsurilor antipandemie. Și, după cum era de așteptat, privea cu speranță spre cea mai înaintată economie a lumii, spre cea mai capabilă industrie farmaceutică și elita medicinei planetei, Statele Unite. Să zăbovim puțin aici.
După ce supraviețuise încercării de suspendare inițiată de democrați, Donald Trump părea mai preocupat de guerila sa politică împotriva acestora și majorității covârșitoare a presei de primă linie, care îl transformase deja în țintă unică, până la obsesie. Devenea greu să urmărești CNN, de pildă, cu intenția de a afla altceva decât de ce președintele SUA e nedemn de această funcție, de ce face rău americanilor și Americii și trebuie înlăturat neîntârziat de la Casa Albă. Lipsa de scrupule, abundența de propagandă în defavoarea informării echilibrate, abandonarea jurnalismului echidistant ca paznic al democrației, cu rol de a patra putere în stat, în favoarea transformării mass-mediei în câine de atac al unei jumătăți a acestei democrații, cea de partid, devenea greu suportabilă. Tot mai mult, Trump a fost nevoit să intervină pompieristic, la neîncetatul șir de acuze incendiare aruncate împotriva sa de o întreagă armată de politicieni și trusturi de presă. Ba chiar oficiali ai serviciilor de informații, o premieră absolută în SUA. Pentru milioane de americani, însă, acest miliardar excentric din New York părea, paradoxal, omul providențial ieșit la luptă împotriva unui sistem osificat al celor foarte bogați, păpușari ai unui întreg sistem denunțat zadarnic claselor sociale mai defavorizate. Acești oameni au continuat să îl susțină sub stindardul „America first!”, „Make America Great Again!”. În conștiința multor americani, fără să fie formulată ca atare, reînvia ideea economistului francez Frederic Bastiat, care în secolul XIX scria: „Când jaful devine un mod de viață pentru un grup de oameni într-o societate, de-a lungul timpului acești oameni își creează un sistem legal care autorizează jaful și un cod moral care îl glorifică”. Marele intelectual american Noam Chomsky, cel declarat tacit inamic al establishmentului washingtonian, avertiza de mulți ani asupra acestui fenomen. Fără efect. America reală, în care 70% din economie e generată în mai puțin de 500 de districte administrative, în timp ce restul de 2500 contribuie cu numai 30%, impune pasul. La final, deși Trump a câștigat alegerile prezidențiale în aceste 2500 de districte, contracandidatul său a ieșit învingător, pentru că le câștigase pe cele 500 care contau. Existau, iată, două Americi distincte. Și pentru ca lucrurile să devină și mai complicate pentru societatea de peste ocean, a izbucnit în forță tensiunea acumulată intens de decenii, dacă nu chiar de la fondarea Uniunii, cea rasială.
În luna mai a anului 2020, uciderea, căci a fost crimă, neîndoielnic, lui George Floyd, un bărbat de culoare, sub genunchiul aplicat pe carotidă de un polițist alb, a aprins o pulberărie cunoscută de toată lumea, dar ignorată de autorități. S-a constatat destul de repede, parcurgând documentele, că 34 dintr-un milion de negri americani (procentul de încarcerați e colosal, cel mai mare din lume) mor de mâna poliției. Oamenii s-au revoltat. Cutia Pandorei era larg deschisă. America intra în modul de control de urgență al daunelor. E o stare de fapt, o stare de spirit pe care și acum, după ce Joe Biden a câștigat alegerile, cei din vârful piramidei trebuie să o gestioneze, să o liniștească. Și e cert că nu va fi ușor. Iar Trump cel bătăios nu uită și nu iartă…
Între timp, restul planetei continua să ofere puseuri de tensiune de toate tipurile, sub cerul tot mai amenințător și acoperitor al pandemiei. Într-atât, încât scandalul uriaș al firmei germane de transferuri financiare „Wirecard”, care în urma unor controale mai atente s-a dovedit a fi o mare operațiune de fraudă, din conturile cărora dispăruseră fără urmă aproape 1,9 miliarde de euro, s-a dovedit în luna iunie doar o știre pasageră. Omenirea era, de acum, îngrozită de pandemie și de eforturile de a o combate. Marile roți dințate ale civilizației își arătau dinții ciobiți. Începuse goana după echipamente medicale, după aprovizionarea spitalelor, asigurarea cadrelor specializate. Începuse să se vadă și fața hâdă, cu totul dezamăgitoare, a atitudinii bazate pe conceptul „fiecare pentru sine, scapă cine poate!”. Plus un val de restricții nemaiîntâlnite. În iulie, de pildă, la pelerinajul sfânt al musulmanilor, Hajj, care aduna la Mecca, în Arabia Saudită, milioane de credincioși anual, în 2020 au fost numărați abia 1000.
Planeta începea să se încovoaie sub greutatea unei mulțimi de probleme care developau rând pe rând, marș de protest cu marș de protest, alegere cu alegere, atentat cu atentat, exercițiu militar cu exercițiu militar, conflict cu conflict, reuniune diplomatică eșuată după reuniune diplomatică eșuată, tratat anulat cu tratat anulat, un tablou profund îngrijorător. Pe 22 aprilie, secretarul general ONU, Antonio Gutteres, declara că pandemia avea pentru omenire un impact ”imediat și îngrozitor”, dar că exista „o altă urgență, mai profundă, criza de mediu a planetei, în plină desfășurare”. Greșea, subestimând impactul bolii. Înşiși liderii lumii se îmbolnăveau de COVID 19, începând cu Trump, sau Boris Johnson al Marii Britanii și sfârșind cu premierul rus Mișustin. Cu rol de exemplu, doar în China, țara unde izbucnise nenorocirea, lucrurile erau deja sub control. În timp ce evenimente trepidante curgeau neîncetat (unele de natură fascistoid-revanșardă, dovedind că istoria, nesupravegheată de democrații consolidate, are tendințe evidente de reluare), schimbările subtile sau brutale care să confirme că lumea nu a învățat mai nimic din dorința oamenilor de a trăi în pace și liniște nu au întârziat să apară. Occidentul a înregistrat cu evidentă ostilitate actul electoral din Belarus, trucat și asezonat cu intervenția forțelor de represiune sub comanda dictatorului Lukașenko, cu iritare ascensiunea accentuată a politicilor naționalist-populiste din Ungaria și Polonia, care au început să sfideze deschis UE, cu resemnare modificările constituționale din Rusia, care îi vor permite lui Vladimir Putin să își extindă conducerea până în 2036, cu lașitate ascensiunea de tip otoman a lui Erdogan, care a transformat uriașa catedrală ortodoxă Sfânta Sofia din Istanbul în locaș activ de rugăciune musulman, cu tăcere declarațiile privind noile arme devastatoare ale Federației Ruse, capabile să aducă Armaghedonul, cu precauție expansiunea Chinei în mările revendicatelor sale teritorii sudice, dar și acțiunile Beijingului de izolare a oricăror tulburări în Hong Kong și amenințările constante la adresa Taiwanului, cu premeditată ignoranță războiul din Nagorno-Karabah, unde forța armei moderne care este drona aeriană înarmată și superioritatea rachetelor israeliene au decis soarta conflictului, cu amestecul direct al aceluiași Erdogan, în final de conivență cu Putin în redesenarea hărții locale, cu cinism rolul saudiților în acte reprobabile și de război vinovat în Yemen, occidentul, pe care ne bazăm și din care vrem să facem parte, și-a dovedit întreaga paletă cameleonică de valori, în funcție de conjunctură și, mai ales, de interesele particulare ale fiecărei puteri.
Am scris că Occidentul a privit cu premeditată ignoranță conflictul din Nagorno-Karabah. Merită să intrăm în câteva detalii. Atacul din zorii zilei de 27 septembrie, al Azerbaidjanului împotriva unui teritoriu populat majoritar de armeni, o enclavă nerecunoscută internațional, dar de facto separată de Baku, a stagnat pentru vreo 5 zile în fața unor militari mai bine pregătiți, mai motivați și capabili să lupte. Apoi a urmat dezastrul pentru armeni și Armenia, ca țară protectoare a etnicilor ei. Azerbaidjanul a angajat masiv flota sa de drone aeriene, cu rol de observare și atac ghidat prin laser, sau sinucigașe, adică apte să se autodistrugă lovind obiectivul vizat: la început piesele de artilerie și blindatele, apoi, fără ezitare, aglomerările de trupe. În plus, s-a folosit muniția de fragmentare, interzisă de majoritatea țărilor lumii, dar nu de combatanții din Nagorno-Karabah. Azerbaidjanul, sprijinit de un influx permanent de arme ultramoderne provenite din Turcia și Israel, a rescris istoria conflictelor militare. Puține țări europene, au precizat analiștii militari, ar fi putut face față noii metode de a folosi masiv vehiculele aeriene fără pilot. Doar Franța și Germania, se crede, ar avea capacitatea de a bruia ghidajul acestora, și asta doar parțial. Armenia nu avea, practic, nicio șansă. Războiul din Nagorno-Karabah a presupus multiple lecții amare, de la folosirea cinică a mediilor de informare, a propagandei, a mercenarilor islamici aduși din Siria pe post de carne de tun de azeri, a implicării puterilor străine în ceea ce poate fi numit un conflict-exercițiu-geopolitic în care s-au comis crime de război, și până la necesara schimbare a teoriei militare pe viitoarele câmpuri de luptă. Armenii au băut cupa amară a înfrângerii, oferită sfidător de un Erdogan, care nu s-a sfiit să meargă la Baku pentru a sărbători cu fast victoria unei țări, Azerbaidjanul, pe care o consideră nu doar „soră”, ci ca făcând „parte din națiunea sa”. Înaintea apariției acordului de pace semnat într-un târziu, semnificativ, sub ochii președintelui Putin, la sfârșitul lui octombrie un bombardament aerian masiv al rușilor împotriva taberei de antrenament Failaq al-Sham din Siria, în care sunt masate forțe sunite sprijinite de Turcia, atac soldat cu moartea a 78 de militanți, a transmis un mesaj clar pentru Erdogan, mesaj pe care acesta l-a priceput aparent cu greu, dar l-a priceput. În final, impresia generală a fost aceea că Turcia a știrbit serios dominația Moscovei într-o zonă veșnic tensionată după destrămarea URSS-ului, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XXI”, în expresia liderului de la Kremlin. Faptul că, obligați să părăsească anumite zone din Nagorno-Karabah după victoria azeră, etnicii armeni au preferat să-și ardă casele, iar la Erevan populația cere capul liderilor politici pentru înfrângere, faptul că Erdogan nu va înceta să viseze agresiv la un imperiu neo-otoman, confirmă doar că povestea e departe de a se fi sfârșit. Deși, după cum observa un analist occidental, care sublinia și prezența forțelor de pace rusești instalate acum în zonă, din punct de vedere strategic fiecare s-a ales cu câte ceva. Cum spuneam, într-un episod care poate fi considerat un dramatic exercițiu în mic pentru un conflict mult mai mare, moartea violentă a câtorva mii de oameni nu înseamnă mare lucru în mintea celor care își revendică autoritatea morală de a conduce lumea și a unei prese cu totul absorbită de comandamentele patronilor ei premeditat ignoranți, în pofida regulilor mai vechi ale meseriei. Asta dacă nu cumva o cer interese majore, cum s-a întâmplat în Kosovo, în 1999…
Singura notă încurajatoare a anului 2020, deși mulți sceptici încearcă încă să îi interpreteze valoarea, este stabilirea relațiilor diplomatice dintre Israel și o serie de țări islamice, Bahrein și Emiratele Arabe Unite, în septembrie, apoi Sudanul, iar recent, Marocul. Este, orice ar spune răuvoitorii, o mare realizare a regimului Trump. Dar răuvoitorii, majoritari în presa de primă linie, se fac că nu văd asta, pentru că e vorba de ceva pozitiv în curtea unui om căruia ar prefera, cum spunem noi, românii, să îi moară capra. Sau omul, cu totul, cum am văzut cu uimire prin unele medii americane, când liderul de la Casa Albă a făcut COVID. Trăim vremuri de un cinism care face ca realpolitik-ul lui Henry Kissinger să pară o suavă cântare angelică…
În final, tot citate, dar dintr-o sursă cu totul specială. Am ales un urmaș al marilor șefi ai spionajului britanic, cel care de la Elisabeta I și până azi, trecând prin strălucitele manevre ale celui de al doilea război mondial, a scris, corectat ori inventat pagini de istorie universală. Sir Alex Younger a predat biroul de șef al MI6 în această toamnă. Iată două concluzii ale acestuia, unul dintre cei mai informați oameni ai mapamondului. Mai întâi: „Mi se pare, regretabil, că răspunzând pandemiei, am asistat la răspunsuri bazate pe interese restrânse la nivelul fiecărei națiuni, caracterizate prin oportunism și protecționism”. Cu alte cuvinte, deși se moare în mod egal, nu există solidaritate între țări și/sau giganții farmaceutici. Banii manevrați cu gândul la profit dictează, nu umanismul altruist. România nu are, nici pe departe, șansele SUA sau Germaniei, de pildă. Mai apoi: „Vor exista cel puțin două sisteme de valori dominante pe planetă, pe termen mediu, iar ăsta e un fapt, e direcția pe care mergem”. E util, cred, să subliniez că o confirmare venită de la un asemenea nivel, cum că oamenii lumii multipolare se vor afla, destul de curând, în situația de a alege, sau de a fi obligați, să se supună unor ideologii diferite, sisteme politice și statale diferite, e de luat în calcul cu atenție. Să sperăm că, în situația de tensiune creată de o boală care a îngrozit populația globului și pare că transcende prin universalitate interesele naționale, sau ar trebui să o facă, deciziile elitelor, luate cu onestitate și răspundere, ca și ale maselor, lipsite de patimă și corect informate, vor fi cele înțelepte, decente și oportune. Altfel, anul 2020 va rămâne în istorie la fel de regretabil ca oricare alt an al marilor catastrofe ce au marcat și îndoliat parcursul omenirii către actualul mileniu.
