Fidel Castro a murit. În presa internaţională, au urmat valuri de articole şi de comentarii. Mulţi au spus că lumea e mai bună, fiindcă a pierdut încă un dictator. Alţii au preferat să-i evidenţieze moştenirea, făcând referire la statisticile, validate de organizaţii prestigioase, conform cărora sistemul medical şi cel de învăţământ din Cuba sunt mult mai bune decât cele din majoritatea statelor Americii Latine.
Şi înainte ca El Lider Maximo să plece definitiv în istorie, jurnalişti precum Michael Moore au încercat să spună lumii că regimul comunist cubanez are părţile sale pozitive – mai degrabă excepţii în emisfera sudică a Americilor – fără a nega natura lui represivă şi “cazierul” de abuzuri asupra drepturilor omului pe care şi l-a asumat pentru a se menţine la putere. Mă alătur acestora, categoric neavând simpatii de stânga şi nici apetit pentru a face elogiul unui lider de regim autoritarist. Din raţiuni de conştiinţă, nu se cuvine nici să mă alătur celor care îl demonizează pe Fidel Castro, fără a ţine cont de circumstantele Revoluţiei Cubaneze şi de scopul ei real.
Sunt dator să exprim un punct de vedere echidistant şi tributar adevărului. Traduc acest lucru prin faptul că, dacă democraţia este forma de guvernare care asigură maxima reprezentare a poporului în organismele de conducere a unui stat, atunci am convingerea că Revoluţia Cubaneză a adus mai multa democraţie decât a “exportat” SUA în toată America Latină, prin mijloacele de “soft power” şi mai ales de “hard power” pe care le-a consemnat istoria secolului XX.
Cuba generalului Fulgencio Batista era o ţară condusă de o elită coruptă, deloc preocupată ca de actul de guvernare să beneficieze şi alte grupuri sociale. Era un stat-colonie, unde “gringos” şi companiile străine aveau acces privilegiat la resursele naturale, înaintea majorităţii cetătenilor cubanezi. Era o “zonă-gri” unde Mafia americană putea, în mod relaxat, să îşi spele banii, cu care ulterior contribuia la campaniile electorale ale unor “prieteni” din Congresul de la Washington. Poate de aceea, regimul Batista nu a fost ţinta niciunei campanii furibunde de propagandă, care să-l acuze de nerespectarea drepturilor omului.
Paradoxal, “dictatorului” Fidel Castro i se impută că a acţionat conform principiilor de reprezentativitate şi legitimitate înscrise în însăsi Constituţia SUA: a se vedea amendamentele II, IV şi V, aduse acesteia în martie 1789. Coroborate, ele conferă temei pentru ca Revoluţia Cubaneză să fie considerată un act legitim de revoltă a poporului împotriva unui guvern nereprezentativ. Desigur, dacă îl judecăm pe Fidel Castro acum, da, a fost un conducător despotic, însă, la momentul la care a apărut, a fost un eliberator.
Dincolo de orice interpretare, adevărul istoric este că Revoluţia Cubaneză nu a fost una comunistă şi nu a avut astfel de premise ideologice. Liderii ei au aderat la principiile comuniste şi au intrat în alianţă cu URSS, numai după ce SUA a adoptat o poziţie antagonică, chiar ostilă, lasându-se convinsă de lobby-ul perdanţilor care refuzau să accepte noua realitate cubaneză. Şi, desigur, naţionalizarea rafinăriilor de pe insulă a supărat şi a provocat pierderi semnificative companiilor americane proprietare.
“Vina” Cubei este că a încercat, parţial a şi reuşit, să ofere un model alternativ de guvernare a unei ţări, prin comparaţie nu cu democraţia de tip occidental, ci cu alte state din America Latină aflate sub regimuri dictatoriale susţinute de SUA, mare parte din secolul XX, pe finalul căruia au fost transformate în zone de testare pentru politicile neoliberale. Pur şi simplu, Fidel Castro nu a fost “our son of a bitch”, că să cităm expresia atribuită preşedintelui Franklin D. Roosevelt.
Printre altele, lui Fidel Castro i se reproşează că a condus Cuba cu o mână de fier, prin represiunea exercitată de serviciile de securitate. Dar să nu uităm că liderul cubanez a fost ţinta câtorva sute de tentative de asasinare la originea cărora s-a aflat SUA. Ori, când încerci să elimini conducătorul unui stat cu atâta perseverenţă, este de aşteptat ca aparatul de securitate al ţării respective sa devina paranoic, chiar sa ajungă să abuzeze sistematic de poziţia de forţă pe care o deţine inerent. Poate că acesta a şi fost efectul scontat, astfel încât, ulterior, să devină facilă etichetarea de “regim criminal”.
În acelaşi registru negativ, Cuba este portretizată drept o ţară săracă şi, desigur, economia cubaneză se situează puţin peste un nivel de subzistenţă. Dar Congresul SUA refuză, în continuare, să ridice embargoul impus insulei în urmă cu mai mult de 50 de ani, lăsând-o la mâna “investitorilor” ruşi, ca destinaţie optimă pentru plasat bani negri. De altfel, Congresul a dezavuat cu încăpăţânare şi proiectul preşedintelui Obama de reluare a relaţiilor diplomatice, fără ca resorturile acestei atitudini potrivnice să fie prea clare, dincolo de lobby-ul făţiş ostil al diasporei cubaneze, făcut prin exponenţi precum senatorul Marco Rubio.
Istoria o scriu învingătorii, iar Fidel Castro a luptat pentru dreptul Cubei de a-şi scrie singură istoria. Şi-a asigurat longevitatea ca lider suprem prin mijloace represive, dar şi adeziunea majorităţii cubanezilor la modelul de stat social pe care l-a creat regimul său. Propaganda adversă nu poate înfrânge realitatea “din teren”, poate doar altera percepţiile asupra acesteia în rândul privitorilor externi. Nici propaganda de stat cubaneză nu poate fi convingătoare, dată fiind rigiditatea ei stridentă şi dogmatismul perpetuat din inerţie.
Ca simbol, “El Lider Maximo” încetase demult să mai însemne ceva pentru conaţionalii săi. Timpul a golit de conţinut personajul istoric, iar acum a decedat doar fiinţa sa biologică. Cu atât mai mult, în aceste condiţii de precaritate ideologică, Cuba are nevoie de stabilitate şi să reuşească o tranziţie inteligentă, cel puţin economică, dacă nu şi politică. Exemplul Chinei poate fi bun de urmat şi la Havana, dacă nu vom asista pe viitor la un reviriment al ostilităţii marelui vecin american, sub noua administraţie Trump.
I.M.
