Caius Traian Dragomir
Trei sau patru fraze decisiveau fost spuse în egătură cu relația dintre pace şi război. Războaiele – cu deosebire războaiele pierdute nu sunt altceva decât rezultatele neglijării acestor sentințe cu o valoare absolută de adevăr. Încă romanii spuneau, în epoca dominației lor asupra lumii europene, mediteraneene, nord-est atlantice,
în ce anume constă riscul declanşării războaielor, cu întregul cortegiu de nenorociri pe care acestea îl implicau. Obişnuiau să afirme: si vis pacem para bellum – dacă doreşti pacea pregăteştete de război; altfel spus înarmează-te puternic, educă-ți cetățenii pentru luptă, pentru război şi fă tot ceea ce o astfel de pregătire implică a fi împlinit.
Karl Marx a scris şi a afirmat: creşterea puterii armelor va face să dispară ciocnirile armate ale statelor – fapt care, de altfel în istoria contemporană se constată din ce în ce mai vizibil, mai adevărat şi mai evident. Tehnologia militară – ajungând la aparițiabombelor cu fisiune nucleară – face, în principiu, cel puțin, războiul imposibil. Nu numai forța ucigătoare a armelor generează războaiele practic inacceptabile,ci, în egală măsură,precizia tirurilor cu variate tipuri de proiectile, capacitatea crescută de protecție a unor obiective pe care duşmanul ar putea încerca să le distrugă, reduce, de asemenea,voința militară de atac şi angajare în luptă. În mod obişnuit acesta este modul cel mai important în care este văzută limitarea primejdiei războaielor în epoca modernă. Este oare vorba numai de atât?
Apare cu evidență faptul că nu înțelepciunea este aceea care, pornind de la situațiile istorice şi de civilizație, parcurse de omenire, tinde să reducă agresivitatea mortală a ciocnirilor interstatale.
În egală măsură experiențele trecutului – în cele două Războaie Mondiale – , creşterea – atâta câtă este sau poate fi – a condiției civilizate a grupurilor de oameni politici,fac totuşi ca, măcar într-o oarecaremăsură, umanismul să prevaleze asupra sălbăticiei. Experiențele istorice, pe de altă parte, cu răspândirea firească a cunoştințelor privind aberațiile naziste, comuniste,fasciste, cu toate comportamentele criminale care au decurs din acestea, au atras atenția asupra unei necesare moderații în atitudinea posibil violentă a oamenilor politici şi a popoarelor. Războaiele nu au apărut însă doar odată cu nazismul şi comunismul – concurența în producția mărfurilor şi echipamentelor de utilitate paşnică dar apte să aducă mari profituri financiare, economice, de valoare a condus, timp de secole şi milenii, la ciocniri între state, grupuri economice, mari companii de producție şi comerț. În condițiile forței militare actuale, a devenit evident că destrucția în mediul civil şi degradarea echipamentelor industrial sau distrugerea mijloacelor de producție civilă, depăşesc îngrozitor de mult avantajul concurențial în comerțul practicat cu astfel de produse, şi, în general, cu orice fel de obiecte circulate în comerțul masiv curent.
Lucrurile pot să pară simple şi total inteligibile în domeniul relațiilor dintre avantajele păcii şi cele ale războiului, totuşi în materie de concurență economică şi productivă, de supremație în sfera piețelor, dar şi în asigurarea, pentru un stat, a unei dominații ample asupra altor state, războiul ar putea să pară, încă, o formă sau un mijloc de asigurare a unei puteri de un gen sau altul, dar, oricum, oferind un oarecare avantaj. În realitate însă, lucrurile nu stau nici pe departe astfel.
De ce? Pentru că, oricând o putere realizează un anumit nivel de dominație internațională, prin forță, aceasta va declanşa împotriva ei o reacție de asemenea violentă.
Orice speranță de dominație, în lumea actuală, generează ideea, sentimentul, voința de a obține şi pentru partea echilibrată şi lipsită de o voință agresivă, eliberarea considerației unui drept de violență.
Vom aprecia deci faptul că, orice încercare de rupere a unui echilibru de autoritate nu poate genera decât un cost enorm venind din distrugeri, producere excesivă de armamente,pierderi umane şi tot ceea ce însoțeşte un astfel de cortegiu al stupidităților dezastruoase. Oare pacea – în față cu atât de costisitorul război – reprezintă un beneficiu ieftin? Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva: pacea poate distruge țări la fel de uşor precum războiul. Producția de pace are condiții de utilitate şi valoare pentru o populație neagresivă, dispunând de bunurile necesare unei existențe active şi creatoare care, însă intră în concurență cu activitățile similar de pe alte piețe. Concurența este obligată să asigure condiții de perfect echilibru cu producția, vânzarea,comerțul, calitatea mărfii care să permită țării în care are loc oferta să nu fie desconsiderată sub raportul calitativ, al relației calitate- valoare, preț. Este evident că o țară înalt tehnologizată, puternic productivă, cu o industrie şi cercetare de nivel înalt, poate obține un asemenea avantaj asupra altor țări mai amplu decât acela care s-ar realiza prin violență militară. Există însă ceva care merită cu prisosință un astfel de preț al păcii: protecția vieților omeneşti.
