Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu
In aprilie 1853, Marea Britanie a numit la Constantinopol un ambasador de carieră, care nu privea cu ochi buni ascensiunea Rusiei Imperiale asupra instituţiilor şi opţiunilor politice ale Inaltei Porţi.
Experienţa şi abilităţile diplomatice – premisele unei misiuni de succes
Dacă prinţul A. S. Menşikov miza pe forţa şi influenţa Imperiului Țarist în regiune, fiind lipsit de experienţă şi abilităţi diplomatice, ambasadorul Angliei, Stratford-Canning, stăpânea metodele şi mijloacele diplomatice, având o abilitate recunoscută în a le folosi în promovarea intereselor ţării sale.
Ambasadorul Petersburgului – fost înalt demnitar al Rusiei Imperiale – nu înţelegea subtilităţile acţiunilor diplomatice ale ambasadorului Londrei, luând de bune afirmaţiile acestuia cu privire la neimplicarea Angliei într-o acţiune militară alături de Sultanul Abdul Medjid.
Intre timp, Stratford-Canning transmitea mesaje autorităţilor Inaltei Porţi, inclusiv sultanului Medjid, că Londra „nu împărtăşeşte dictatul Țarului Nicolae I în raporturile cu Turcia”
Lordul John Russel a demisionat. Noul ministru de Externe, Clarendon
Şeful Foreign Office-ului, John Russel – în februarie 1853 – transmitea Cancelariei de la Petersburg un mesaj, în numele Cabinetului britanic, prin care nu susţinea propunerea Țarului de a incheia o înţelegere în problema Turciei.
In februarie 1853, Cancelaria diplomatică de la Londra: a) nu considera Turcia în pragul colapsului şi b) nu aprecia ca oportună trecerea Constantinopolului – chiar
şi temporară – sub protecţia Imperiului Țarist. Retragerea lordului John Russel din fruntea Foreign Office-ului şi venirea lordului Clarendon la conducerea politicii externe britanice au fost interpretate pozitiv la Petersburg, deoarece Clarendon era un adept al politicii externe promovate de Henry-John Palmerston.
Ambasadorul Stratford-Canning primise din partea Foreign Office-ului britanic împuterniciri foarte importante pentru îndeplinirea misiunii sale la Constantinopol.
Tot imputerniciri deosebite primise și prinţul A. S. Menşikov, din partea Cancelariei diplomatice a Rusiei şi chiar din partea Țarului Nicolae I. Deosebirea
între cei doi ambasadori consta, însă, în tactica deosebită pe care o foloseau în îndeplinirea misiunii încredinţate de cancelariile lor diplomatice.
Tactica diplomatică a Ambasadorului Stratford-Canning
Mai întâi, ambasadorul Londrei – în convorbirile sale cu prinţul Menşikov – i-a strecurat acestuia îndoieli cu privire la loialitatea ministrului de Externe turc, Rifaat-Paşa. Mai mult, Stratford-Canning l-a convins pe Menşikov că Rifaat-Paşa este duplicitar. Ambasadorul Menşikov reuşise, de la venirea sa la Constantinopol, să determine schimbarea lui Fuad-Effendi cu Rifaat-Paşa, tocmai pentru că avea informaţii că fostul ministru de Externe al Turciei nu era „un prieten al Rusiei”. Stratford-Canning a propus ca ministru de Externe al Turciei să devină Reşid-Paşa, în locul lui Rifaat-Paşa.
Tactica ambasadorului Londrei a avut succes: noul ministru de Externe al Turciei a devenit Reşid-Paşa. Ceea ce nu ştia, însă, ambasadorul Menşikov, dar nici Cancelaria de la Petersburg, este faptul că Reşid-Paşa nu era „un prieten al Rusiei”, ci chiar un duşman al Imperiului Țarist.
Ambasadorul Stratford-Canning a reuşit – prin tactica diplomatică folosită – să slăbească influenţa Petersburgului asupra Turciei şi să îndepărteze Londra de la promovarea unei înţelegeri cu Țarul NicolaeI
