Prusia era de acord cu Unirea Principarelor Române, deoarece avea interese politice, economice şi religioase în zonă. Interesele politice au fost, în primul rând, în directă legătură cu procesul de formare al statului naţional german, care putea fi realizat având ca nucleu Prusia (Germania Mică) sau Austria (Germania Mare). În competiţia cu Viena, Berlinul avea nevoie de susţinerea lui Napoleon al III-lea, care susţinea la rândul lui unirea Valahiei cu Moldova. Consulul general al Prusiei la Iaşi, baronul Richthofen îi scria, în luna mai 1857, lui Wildenbruch, trimisul extraordinar al Prusiei la Constantinopol, despre faptul că Franţa susţinea într-un mod tot mai evident ideea unirii sub un principe străin şi că el consideră că trebuie să fie de partea acesteia „atâta timp cât face ceva serios pentru Principate”. În plus, având în vedere că în urma procesului de unificare a statelor germane mulţi principi ar fi renunţat la conducere, exista speranţa dobândirii tronului Principatelor Române de un prinţ german, lucru care ar fi reprezentat atât o compensaţie, cât şi o creştere a influenţei germane la gurile Dunării, situaţie în care interesele politice interferau cu cele economice.
Diplomatul prusac Emil von Richthofen scria că Ţara Românească şi Moldova sunt mari producătoare de cereale, susţinând necesitatea menţinerii acestui statut. Pentru aceasta cele două ţări trebuiau să fie puternice, lucru realizabil prin unirea lor, deoarece noul stat format ar avea „misiunea europeană” de a aproviziona Europa cu surplusul de producţie, situaţie în care se aştepta la o creştere a importului de cereale. Libertatea de navigaţie le-ar fi permis statelor gemane dezvoltarea comerţului pe Dunăre. În ceea ce priveşte interesele religioase, este edificator articolul publicat de cotidianul berlinez „Kreuzzeitung” în care este evidenţiat faptul că Unirea Principatelor ar fi un câştig şi datorită faptului că s-ar forma un stat creştin puternic în defavoarea unui stat musulman.
În timpul Congresului de Pace de la Paris (1856) Prusia a fost acceptată târziu, după ce problema Unirii Principatelor fusese în mare măsură discutată şi doar în calitate de semnatară a Convenţiei Strâmtorilor. Prin urmare, diplomaţii germani nu şi-au putut exprima opinia în mod direct asupra chestiunii Principatelor Dunărene. Au reuşit însă să obţină un loc în Comisia Dunării, precum şi dreptul de a avea un comisar în Comisia Europeană, constituită în baza Tratatului de Pace de la Paris. Comisia avea drept scop formularea unor propuneri care vizau organizarea politică şi militară a Principatelor Dunărene. Reprezentantul Prusiei era baronul Richthofen care, prin intermediul rapoartelor sale, ne furnizează informaţii importane legate de modul în care diplomaţia germană gândea Unirea Principatelor.
Într-un raport, din 13 august 1856, Richthofen informează că: „D-l Thouvenel (ambasador al Franţei în Imperiul Otoman n.n) este în sinea lui tot atât de convins ca şi noi că dacă Unirea Principatelor se realizează, guvernarea acestora nu va fi posibilă, la urma urmei, decât printr-un principe moştenitor străin… El, la fel cu ambasadorul Majestăţii Voastre Regale, din convorbirile avute cu autorităţile turceşti şi-au format convingerea că Turcia ar fi mai puţin contra unei Uniri decât contra consecinţelor acesteia în ceea ce priveşte prinţul moştenitor străin. De aceea Unirea ar trebui pur şi simplu aşezată pe primul plan, fără alte adaosuri”.
Regele Prusiei, Frederich Wilhelm al IV-lea, este împotriva unui domn ales dintre boierii români deoarece, cunoscând corupţia existentă la toate nivelurile în Principate, se temea că acesta nu numai că nu va reuşi să o stopeze dar, în continuare Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic vor profita de acestă situaţie pentru a obţine avantaje materiale pe seama lor. Principele străin, potrivit lui, ar avea calitatea de a fi cinstit şi de a acţiona pentru binele poporului. Ştia însă că Unirea sub un domn român ar fi fost mai uşor acceptată de Înalta Poartă.
Scenariul imaginat de Prusia şi Franţa era următorul: Unirea trebuia realizată sub un principe ales dintre boierii ţării. Au presupus că domnul român nu va face faţă situaţiei, motiv pentru care instaurarea unui prinţ străin la conducerea Principatelor Unite ar fi devenit singura soluţie posibilă. Prin urmare, domnitorul român trebuia să renunţe la tron, doar în caz de refuz trebuia izgonit.
Românii au fost recunoscători germanilor pentru ajutorul dat. În raportul său, Richtofen, îl informa pe rege despre faptul că într-o călătorie pe care el a făcut-o de la Bucureşti la Iaşi, populaţia, clerul şi boierii l-au primit cu entuziasm, manifestaţii de simpatie şi lozinca „Trăiască regele Prusiei, de la care aşteptăm Unirea sub un principe străin”. După alegerea lui Cuza ca şi domn al Ţării Româneşti, în contextul în care în Bucureşti populaţia sărbătorea, „Manifestanţii s-au dus apoi la domnul Iheremin, consulul Prusiei, domnul s-a prezentat şi a răspuns în limba română <<Trăiască Unirea Principatelor!>>”.
dr. Ioana Rieber
