Luptăm împreună împotriva terorismului, pentru libertatea şi securitatea spaţiului euroatlantic
Interviu acordat în anul 2016 de colonelul Christophe Midan, ataşatul militar francez în România, scriitorului – publicist Nicolae Mareş, preşedintele Fundaţiei Eroii Neamului, Eroi Veşnic Vii
Domnule colonel, sunteţi un redutabil specialist în relaţiile militare franceze, cum rar se întâmplă, mărturie – cărţile publicate în timpul misiunii Domniei Voastre în România. Cum apreciaţi aceste relaţii la o sută de ani de când Misiunea Generalului Henri Berthelot a venit în sprijinul armatei române în cea mai grea perioadă a luptei dusă de aceasta pentru neatârnare?
Relaţia militară româno-franceză este o relaţie destul de veche, care nu a aşteptat Primul Război mondial pentru a da roade. Aţi citat cărţile mele, vă trimit la prima dintre ele, publicată în limba franceză în 2003, la Editură militară, Les attaches militaires en Roumanie et rou-mains en France, 1860-1940: răsfoind această carte, veţi vedea că relaţiile intime între cele două armate datează încă din anii 1860, în special de misiunea Lamy (12martie 1861 – 16 februarie 1869), cea ce a asigurat formarea armatei române după modelul francez, în total respect cu specificul naţional român. După înfrângerea franceză de la Sedan, în septembrie 1870, modelul german, deja parţial privilegiat din 1866 de prinţul Carol – fost căpitan prusac – a fost preferat, dar de la sfârşitul anilor 1870, căpitanul Pavel Stătescu, primul ataşat militar român la Paris, a reînnoit relaţia bilaterală, care de fapt nu era cu totul întreruptă graţie schimburilor culturale şi personale între militari francezi şi români.
Cooperarea s-a accentuat progresiv în anii 1880, şi din 1892 a devenit continuă şi echilibrată cu un schimb aproape permanent de ataşaţi militari, indiferent de perioadă, cu excepția perioadelor 1944 – 1948 şi 1950 – 1959. Dar reamintim că România a fost atunci izolată în mod intenţionat de sovietici şi nu a mai avut în 1947, de exemplu, decât… patru ataşaţi militari, toţi în blocul de Est…
Deci, meritul nostru este tot atât de mare că am încercat să redeschidem un post din 1948, cu locotenentul-colonel Parisot. De notat că acesta va fi expulzat ca „inamic de clasă” în 1950, chiar după o tentativă de asasinare a sa, chiar rănit fiind. Alte vremuri, din fericire trecute!
Din 1959, în schimb, relaţia noastră militară este continuă şi, din 1990, continuă în plină dezvoltare: din 2014, am triplat planul de cooperare, cu acţiuni la nivel strategic, dar şi în materie de antrenament, de schimburi universitare militare, de învăţământ al limbii franceze militare, de schimb de experiență, de pregătire la operaţiuni exterioare…
Deci putem spune că relaţia noastră este acum excepţională, la fel de bună ca şi în Primul Război Mondial.
Luptăm împreună împotriva terorismului şi pentru libertatea şi securitatea spaţiului euroatlantic, şi Franţa susţine România în mai multe proiecte concrete, cum ar fi cadrul naval aliat din Marea Neagră, prin prezenţa maritimă şi aeriană sporită, prin MNDSE sau planuri de apărare NATO.
În schimb, România se implică tot mai mult în PESA, şi răspunsul român la art. 42-7 invocat de către Franţa a fost şi este foarte generos şi adaptat. Lucrăm împreună să îi dăm toată dimensiunea sa pe teatrele de operaţiune.
Diferenţa că epoca lui Berthelot este că lupta a fost atunci condusă pe teritoriul român, pe când acum este, din fericire, cumva condusă de la distanţă, în Africa sub-sahariană, în Sahel sau în Irak, pentru a vorbi numai de angajamentele noastre comune în zonele cele mai fierbinţi.
Generalul Berthelot şi colaboratorii lui, inclusiv ambasadorul francez la Bucureşti Saint-Aulaire au rezonat nu numai cu militarii români, Prezan sau Averescu, cât şi cu Ferdinand, Brătianu şi Regina Maria. Aminteşte generalul francez în memoriile sale de atmosfera de la Curte pe care pusese stăpânire descurajarea. Singurul lucru de bun augur pe care l-a întâlnit a fost încrederea şi Credinţa Reginei. A fost acesta momentul care a dat impulsul necesar acestor raporturi şi care se vor dezvolta sub cele mai bune auspicii în ciuda condiţiilor din ce în ce mai grele?
Evident, încrederea imediată arătată de Regina Maria a avut un efect pozitiv, dar nu trebuie să supraevaluăm starea de descurajare de la Curte, nici a lui Brătianu. Evident, moralul a fost jos… Dar nu putea fi altfel !
Înfrângerile în lanţ, urmate în 6 decembrie de pierderea capitalei şi înainte de sfârşitul anului a două treimi din ţară, epidemia de tifos, foametea şi frigul din iarna 1916-1917 au avut un efect moral foarte negativ, în populaţie şi la curte, care a avut un acces privilegiat la informaţii, dar ceea ce contează este cum oamenii au reacţionat: toată familia regală, incluziv regele Ferdinand şi prinţul Carol, s-au străduit să menţină moralul armatei şi în rândul populaţiei prin vizite re-gulate pe front şi măsuri sociale adaptate.
De asemenea, Brătianu şi Regele, sfătuiţi de generalul Berthelot, au refuzat răspicat de a evacua Guvernul şi Curtea în Rusia, în ciuda insistenţei oficialilor şi generalilor ruşi, ceea ce dovedeşte un moral indiscutabil. La nivelul intermediar, aproape toate cadrele din societatea română, începând cu ofiţeri şi funcţionari, au contribuit la rezistenţa ţării şi a societăţii române, spre deosebire de cea rusă, care s-a afundat treptat în apatie sau în revoltă.
În armată, ofiţerii francezi sunt unanimi pentru a saluta valoarea şi conlucrarea cadrelor armatei române, care au învăţat din înfrângerile trăite şi au asimilat minunat metodele franceze, considerate mai eficace, fiind întreţinute de doi ani de război.
Ţăranii şi muncitorii, la fel, au rezistat la descurajare şi la bolşevizare, cel puţin până în 1918. Aceasta nu ştirbeşte deloc rolul exemplar al Reginei Maria, dar vreau să spun că majoritatea elitei române, dar şi a corpurilor constituite şi a poporului, au contribuit la „miracolul din 1917”, care s-a sfârşit numai prin refuzul definitiv al Rusiei de a participa la luptă, în decembrie, având drept consecinţă armistiţiul de la Focşani.
În plus, generalul Berthelot a avut în sine energia necesară pentru a menţine un moral ridicat: mare şi „impozant”, de un calm exemplar şi liniştitor în orice circumstanţă, vesel şi totdeauna gata de un cuvânt bun, a transmis optimismul în jurul lui, ceea ce a fost foarte important pentru moralul tuturor, şi inainte de toate al armatei şi al curţii: după cum spunea prinţesa Ileana, atunci în vâr-stă de 8 ani: „Son beausourire epanoui et Ies dimensions confortables de sa taille ne pouvaient qu’inspirer un sentimentde quietude : rien ne pouvait aller tout â fait mal tant qu’il etait lâ”.
România a fost şi va rămâne veşnic recunoscătoare Franţei pentru efortul făcut, mărturie veşnică a rămas şi va rămâne monumentul înălţat în 1920 în Cişmigiu, pe soclul căruia miniştrii apărării din cele două ţări au depus în amintirea centenarului de conlucrare coroane de flori. A urmat la scurt timp vizita preşedintelui Franţei în România. Care a fost dimensiunea politică, economică şi militară a acestei vizite?
Ambele vizite au fost extrem de reuşite şi de fructuoase. Nu insist asupra vizitei domnului Le Drian, care a avut ca punctul principal cooperarea strategică şi operaţională, cum vă puteţi imagina, şi care s-a caracterizat prin propuneri concrete pe care nu le pot detalia aici.
În ceea ce priveşte vizita prezidenţială, accentul a fost pus spre viitor şi spre întărirea relaţiilor bilaterale şi europene în contextul internaţional pe care îl cunoaşteţi. Nodul discuţiilor a inclus dosarele europene, economice, culturale, cooperarea ştiinţifică şi academică (în particular laserul ELI dar şi cooperarea în termen de învă-ţământ general şi profesional), colaborarea industrială (de notat inaugurarea uzinei franco-germano-română dela Airbus Elicopter la Braşov şi acordul de învăţământ aeronautic franco-român), respectiv afacerile internaţionale.
S-au pus în mişcare mai multe şantiere şi s-a văzut că Franţa şi România sunt de acord pe mai multe teme, chiar dacă mai este nevoie încă de un „reglaj” pe unele subiecte, ca cel legat de muncitorii detaşaţi.
Pe plan militar, vizita s-a înscris în continuitatea celei a domnului Le Drian, cu o dimensiune memorială subliniată printr-o ceremonie la monumentul soldatului necunoscut din Parcul Carol. Aceasta a fost organizată cu măestrie şi cu cea mai mare solemnitate de armata română şi în special de garnizoana Bucureşti, cărora le mulţumesc din suflet.
Domnule colonel, în timpul primului Război Mondial au murit pe teritoriul românesc cca 400 de militari francezi. Franţa are o butadă: cine moare pentru patrie – trăieşte veşnic! Cum aţi primi propunerea noastră, a Asociaţiei Eroii Neamului, pe care o conduc, ca în memoria acestora cât şi a sutelor de militari români îngropaţi la Dieuze, Soul-zmat şi în alte locuri, aşadar, ca organizaţii din cele două ţări – sprijinite de autorităţi – să sădească câte un copac în memoria fiecăruia din ei. Pe monumentul înălţat în Franţa, la începutul anilor 20, la iniţiativa Reginei de fericită amintire, Maria a României, sunt încrustate cuvintele poetei – diplomat, Elena Văcărescu: D-al vostru vis eroic ştiindu-vă stăpâni/ Dormiţi veghiaţi de Franţa dormiţi soldaţi români!
Pe plan personal, mi se pare o idee excelentă. După aceea, trebuie să vedeţi cum acest proiect va fi realizat.
Are, evident, un cost, şi trebuie sponsorizată de autorităţile locale şi centrale, dar şi de sponsori privaţi. V-am trimis deja mai multe contacte în vederea obţinerii unui sprijin adecvat. Sper că veţi reuşi în misiunea pe care v-aţi încredinţat-o, pentru memoria soldaţilor francezi şi români, dar şi pentru o Românie mai verde !
Vă mulţumesc.
