,,De unde vine binele, vine şi răul, dar şi puterea de a scăpa de rău’’ spune, acum aproape două mii cincisute de ani Democrit. Aplicată acţiunii politice, maxima filozofului atomist grec poate însemna, între altele, că o acţiune de consolidare a unui stat, întrucât lezează instituţii sau organizaţii, ori structuri, ce se sustrag integrării statale de forţă, poate declanşa un grav proces de subminare tocmai a acelei autorităţi în sprijinul şi în vederea căreia este iniţiat efortul. Maurice Druon, celebrul scriitor, prozator, om de cultură, om politic, intelectual francez scrie, între anii 1955 şi 1966, cele şapte romane istorice ale binecunoscutului ciclu ,, Regii blestemaţi’’. La începutul secolului XIV, regele Franţei Filip IV cel Frumos se instituie drept conducător al ţării sale în calitate de monarh absolut, domină autoritatea papală şi, deci a întregii biserici apusene, dar întâmpină rezistenţa unei organizaţii militar-monahale de o enormă forţă – Ordinul Templierilor. Regele, susţinut de un papă, Clement V care îi era supus şi de un şef al justiţiei încă mai obedient, Guillaume de Nogaret, reuşeşte dizolvarea ordinului, condamnă la moarte pe rug numeroşi templieri inclusiv, pe marele maestru Jacques de Molay şi pe principalii săi conducători de unităţi subordonate. Cronicile scriu că, din flăcările sălbaticei execuţii, de Molay cheamă în faţa judecăţii divine atât regele cât şi executanţii ordinelor sale fatale, un papă şi un mare acuzator, aceasta înainte de trecerea unui an şi blestemă pe urmaşii lor ,, până la a treisprezecea generaţie’’. Adevărul consemnat de istorie arată că atât regele Filip, papa Clement, cât şi Nogaret mor toţi într-un interval scurt de la execuţia conducătorilor templieri, iar apoi, nici urmaşilor acestora nu le merge chiar foarte bine. Evident, marele romancier Maurice Druon pare să întrevadă printre evenimentele nefaste ce se succed în Franţa începând din 1314 când Ludovic X îi succede la tron lui Filip cel Frumos – inclusiv declararea Războiului ce avea să se numească de o Sută de Ani – au, cel puţin în unele aspecte ale lor, contribuţia ocultă a unor templieri, sau urmaşi ai acestora, care au reuşit să se sustragă persecuţiilor şi să disimuleze legătura cu Ordinul. Sigur este faptul că în timp ce monarhia a fost abrogată de mult în Franţa, Ordinul Templierilor continuă să existe, şi azi chiar dacă într-o variantă mai curând formală şi, astfel, simbolică.
Nu înţeleg de ce ne mirăm tot timpul constatând persistenţa influenţei unor foste servicii secrete, unor foste partide cu o organizare de tip conspirativ, sau a continuităţii metodelor şi obiectivelor acţiunii multor servicii, chiar după ce ele sunt aşezate oficial în subordinea unor noi forţe politice. ,,Regii blestemaţi’’ au fost şi ei oameni politici, oamenii politici de astăzi poartă, la rândul lor blestemul, mereu reînnoit, provenit din frecventa lor neacceptare în planul adevăratelor fluxuri de voinţă dominante dificil de identificat, însă active în societatea unor ţări cărora nu doar aparţin, dar le şi modelează istoria.
Caius Traian Dragomir
