Grecia şi ideea unităţii europene

Dificila negociere dintre reprezentaţii „Troicii” europene şi guvernul grec cu privire la modul de rezolvare a relaţiei dintre Grecia şi creditorii săi privaţi sau statali nu s-a încheiat, dar nu s-a ajuns la „Grexit”. Un prim ajutor de şapte miliarde de euro au fost elberaţi pentru a permite Greciei să facă faţă obligaţiilor de plată imediate. Băncile s-au redeschis şi s-au relaxat condiţiile de retragere a banilor de către populaţie din bănci.
Yanis Varoufakis, ministrul de finanţe grec, în formula guvernamentală care a participat la prima serie de tratative cu reprezentanţii Uniunii Europene, a declarat în cadrul unui interviu la BBC că forurile europene ar fi somat ţara să aleagă între două opţiuni „să fim executaţi sau să capitulăm. Tsipras a decis ca ultimă strategie, capitularea”…Varoufakis n-a fost de acord cu acest soluţie şi a demisionat din primul guvernul Tsipras. In opinia sa, a făcut acest gest, în primul rând, pentru că este revoltat de presiunile făcute de Uniunea Euopeană şi, în al doilea rând, pentru că are convingerea că măsurile de austeritate impuse Greciei vor eşua şi va rezulta „cel mai mare dezastru de management economic”. În ce măsură are dreptate Varoufakis rămâne de văzut, însă este sigur că oricare ar fi fost opţiunea aleasă de Tsipras, urmările so­cio-economice sunt la fel de grave şi dureroase pentru populaţia Greciei.
În cursul dezbaterilor privind chestiunea datoriilor s-a constatat că majoritatea opiniilor exprimate atrag atenţia că vina nu aparţine doar modului în care a fost guvernată Grecia, ci şi a modului în care funcţionează Uniunea Europeană.
Comentariile au depins de opţiunea politico-ideologică a experţilor. Cunoscutul comentator american Paul Krugman, având în vedere opiniile sale de stânga s-a exprimat în termeni radicali, considerând în „New York Times” că „lista de cerinţe adresate (Greciei) este o nebunie… aceasta ţinteşte distrugerea completă a suveranităţii naţionale… este o lovitură de stat”… Ziarul italian „La Repubbli­ca”, referindu-se la aceleaşi propuneri, afumă că ele seamănă cu o pedeapsă.
Partizanii opiniilor liberale au însă în vedere alte. aspecte. Economistul de prestigiu Nouriel Roubini afirmă că eliminare soluţiei „Grexit” a salvat Eurozona, iar Grecia ar avea posibiliăţi multiple de aplica reformele necesare pentru plata datoriilor. Desigur, din punctul de vedere al economistului american „Tsipras s-a dovedit a nu fi, nici pe departe liderul social-democrat modern, aşa cum părea iniţial, ci un personaj radical de stânga”. In acelaşi spirit, în „Corriere de la Sera” se susţine că Atena a procedat înţelept acceptând reforme dure, în schimbul ajutoarelor financiare.
Inevitabil comenariile au abordat şi aspectele geopolitice ale crizei. Editorialistul Lucio Cracciolo se referă la Grecia ca fiind un „protectorat mascat” în cadrul european, explicând această stare prin faptul că „ Grecia a încetat să mai existe ca stat independent…nu se mai poate ocupa de propriile afaceri, tutela fiind preluată de Bruxelles şi Frankfurt, dar deciziile se iau de la Berlin”.
Poziţia dominantă a Germaniei în problematica europeană este pe larg dezbătută. Atenţia analiştişlor s-a îndreptat către pesonajele politice cu cele mai vocale voci, în cursul tratativelor pentru căutarea unei soluţii pentru ieşirea Greciei din incapacitatea de plată a datoriilor contractate, şi anume dna..Merkel şi ministrului de finanţe german Wolfgang Schaeuble.
Cancelarul germaniei s-a remarcat prin revolta exprimată deschis pentru dezordinea care domină finanţele Greciei şi presiunile pe care a exercitat-o asupra prim-ministrului Tsipras, pentru ca acesta să accepte propunerile europene. Dnul. Schaeuble s-a evidenţiat prin insistenţa cu care a susţinut „Grexit”-ul, fie şi pe un termen limitat de 5 ani. După ce s-a aprobat începerea negocierilor pentru cel de al treilea plan de ajutorare al Greciei, Schaeuble s-a declarat nemulţumit şi s-a referit la posibilitatea de a demisiona din guvernul german, având în vedere „cedările” dnei Merkel în ultima fază a negocierilor cu delegaţia Greciei.
Datoria externă a Greciei depăşeşte cu mult posibilităţile actuale de a retuma banii, în termeni doriţi, de creditori. Această situaţie explică intervenţiile repetate a dnei Lagarde în favoarea unei relaxări a termenilor de rambursare. Creditorii sunt îngrijoraţi şi continuă să preferă aplicarea de către statul grec a unor măsuri dure de austeritate, cerând să exercite presiuni puternice asupra guvernului Tsipras. Germania care îndeplineşte un rol prim în aceste negocieri, a luat în considerare o posibilă reduceri a datoriilor. Oricare ar fi soluţia posibilă, suferinţele populaţiei se vor atenua doar pe măsură ce economia se va echilibra şi nivelul datoriei se va încadra în limitele acceptateca fiind rezonabile.
Criza din Grecia pune în prim plan nu numai problemele dure cu care se va confrunta populaţia, mai ales păturile sociale defavorizate, ci şi defecţiunile de funcţionare ale Uniunii Europene. Ideea unităţii europene a fost pusă în practică cu mult entuziasm privind mai ales binefacerile unităţii monetare. Acest entuuziasm adesea minimalizează efectele perverse ale diversităţii europene, în principal diferenţele în ce priveşte nivelurilor de dezvoltare economică, de organizare, disciplină administrativă şi de abilitatea economică demonstrată.
Ţările din cadrul Uniunii, care încă folosească o monedă proprie, ar trebui să ţin cont de actualele dificultăţi prin care trece Grecia şi să înţeleagă că entuziasmul manifestat pentru adoptarea monedei euro trebuie pus în cumpănă cu gradul de maturizare economică şi administrativă a ţării proprii. îndeosebi, contează gradul de convergenţă atins cu economiile din zona euro. Altfel, ţările care trec la euro,dar au încă rămâneri în urmă în planul administraţiei, birocraţiei şi al atingerii unui nivel acceptabil de dezvoltare economică şi administrativă sunt ţări vulnerabile în cazul confruntări cu anumite turbulenţele economice interne sau internaţionale. Asemenea economii pot face mai bine faţă acestor turbulenţe prin faptul că dispun de libertatea de a lua măsuri privind propria monedă, măsuri care nu mai sunt posibile în cazul treceri la moneda unică euro.