de Nicolae MAREŞ
Un eveniment cu rezonanţă istorică s-a petrecut la începutul toamnei anului 1939, exact cu 76 de ani în urmă, când un tren încărcat cu 80 tone de aur polonez, bogăţie importantă cu valoare patrimonială a statului polonez, strânsă în grabă din băncile statului vecin, din edificiile aflate sub năpraznice bombardamente germane; aurul a străbătut fără oprire – cu acordul şi sprijinul autorităţilor româneşti – teritoriul ţării, din nordul-vestul extrem până la ţărmurile Mării Negre, de la Sniatyn – nu departe de Cernăuţi -, până la Constanţa. Acest episod insolit a fost marcat, recent, la Banca Naţională a României printr-un simpozion internaţional, respectiv prin apariţia unei frumoase şi interesante cărţi.
Amintesc numai pe scurt că din ţara noastră, lingourile de aur împachetate în 1200 de lăzi, în valoare de 87 milioane de dolari, la cursul de atunci, au fost îmbarcate în grabă în portul românesc pe nava englezească Eocene, de unde va începe o odisee plină de neprevăzute şi dramatice peripeţii, demne de un palpitant film poliţist. De remarcat că în ciuda unor mari presiuni făcute de Ambasada Reichului la Bucureşti pe lângă Armand Călinescu, Grigore Gafencu sau Alexandru Cretzeanu, autorităţile româneşti au respectat cu stricteţe normele internaţionale privind tratamentul echidistant, de stat neutru, faţă de statele implicate în război: Germania şi Polonia. Se ştie că România se declarase, la 6 septembrie 1939, ţară neutră, ceea ce l-a determinat pe premierul român să le declare în mod categoric germanilor, care vroiau ca transportul să fie împiedicat, că: „aurul este o marfă”.
Mai mult, vom fi martorii unui al doilea episod. La scurt timp – un nou transport ajunge în România, în seara zilei de 23 septembrie 1939, respectiv: 41 de camioane şi 19 autobuze mari, despre care s-a vorbit mult mai puţin până în prezent. Haosul produs în Bucureşti de împuşcarea, în plină stradă, de către legionari a lui Armand Călinescu, în 20 septembrie, a făcut ca poliţia să le îndrume pentru staţionare în Pădurea Băneasa. Era vorba de un număr foarte mare de mijloace mari de transport. În acest convoi se aflau alte 70 de lăzi cu lingouri de aur, în valoare de 22 milioane zloţi, descărcate din transportul principal menţionat mai sus, din ordinul comandantului suprem al Armatei poloneze, în localitatea Dubno, lăzi ajunse în România, fiind oprite, iniţial, la dispoziţia sa. Încărcătura din camioanele şi autobuzele staţionate în Pădurea Băneasa mai conţinea şi cele mai preţioase opere de artă din cultura milenară a Poloniei, inclusiv o seamă din odoarele dăruite de naţiunea poloneză începând cu 1936 pentru constituirea Fondului Naţional de Apărare.
La Bucureşti, de gestionarea acestor bunuri s-a ocupat o echipă de specialişti şi diplomaţi, printre care şi fostul ministru plenipotenţiar polonez la Bucureşti în anii 1934-1938, Miroslaw Arciszewski, devenit după aceea adjunctul lui Beck în Ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia, cel amestecat în 1936 în debarcarea lui Titulescu, fostul şef al diplomaţiei româneşti, din guvernul Tătărescu. Subliniem că poporul român a sărit în sprijinul încercatului popor polonez cu tot ce i-a stat la dispoziţie, primindu-l de-a lungul şi de-a latul ţării, timp de aproape cinci ani, cu cea mai cordială şi discretă ospitalitate, pentru a-i asigura un trai decent, cazare, studii pentru copii şi tineret, indemnizaţii de trai la un nivel demn, solidarizându-se din plin cu durerea celor aflaţi într-o situaţie dramatică.
Nicolae Iorga, şi alţi intelectuali români au chemat prin mass -media românească întreaga naţiune, încă de la izbucnirea războiului, să îi primească pe polonezi cu inimile deschise, cu „pâine şi sare”, potrivit tradiţiei; paginile presei române stau mărturie prin evocările făcute a ceea ce se petrecea la declanşarea războiului în Polonia. Au fost rememorate momente istorice care ne-au legat de-a lungul secolelor de vecinii din nord vest. Au fost traduse şi publicate lucrări din literatura polonă, inclusiv din Mickiewicz.
Iată cum, la 3 septembrie 1939, când la Paris şi la Londra presa din acele ţări scria că tineretul englez sau francez „nu trebuie să moară pentru Gdansk”, istoricul şi scriitorul român, Nicolae Iorga publica în ziarul său „Neamul românesc” editorialul: În faţa războiului, consemnând că „măcelul uriaş a început, fără a cruţa populaţia civilă” din Polonia. Evocând experienţa pe care istoria i-o aducea în atenţie, istoricul român făcea o îndoită profeţie, care s-a şi verificat până la urmă. El sublinia că, în plan european „nu va învinge tehnica superioară, ci inteligenţa conducătorilor, însufleţita lor convingere că (aceştia) luptă pentru dreptate şi umanitate. Şi orice speranţe de lovituri repezi şi decisive se va sfărâma de rezistenţa (sublinierea mea – N.M.) de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei şi deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”. Acest incontestabil verdict este urmat de aforismul său: „Cine predică războiul ca o dovadă de vitalitate, face un mare păcat înveninând sufletele cu o doctrină atât de răufăcătoare pe cât de falsă”. („Neamul românesc”, Biblioteca Academiei Române, 3 septembrie 1939, p. 1).
După ce zi de zi, şi apoi până la moarte, împărtăşind soarta lui Armand Călinescu, Iorga a sensibilizat conştiinţele românilor, pronunţându-se hotărât pentru a fi ajutat poporul polonez. Atitudinea sa avea să determine conducerea Ministerului de Externe german să protesteze oficial pe cale diplomatică la Berlin împotriva demersurilor sale, la 11 septembrie 1939. Savantul de la Vălenii de Munte n-a renunţat la atitudinea sa şi a publicat materiale propoloneze, iar câteva săptămâni mai târziu, în Cuget clar (la 26 octombrie) inserat un poem despre Wawel, castelul medieval din Cracovia, ocupat de guvernatorul general hitlerist, Hans Michael Frank, şi în care se lăfăiau naziştii; acesta era locul în care „dorm vechii regi şi Piłsudski” – cel de prietenia căruia Iorga se bucurase. Renumitul istoric român rămâne astfel singurul scriitor din lume cred, care a lăsat posterităţii versuri incofundabile, inexistente în alte literaturi, poem pe care polonezii încă nu îl cunosc şi, ca atare, timp de peste 70 de ani, nu l-a pus în valoare, nici literar şi nici istoric. (cf. Nicolae Mareş, Nicolae Iorga în sprijinul Poloniei în toamna anului 1939; România literară, Romanoslavica, 2011).
Stau regii de-altădată supt bolta de granit.
Pe oase simt cum pasul vrăjmaşului se lasă.
Întreaga tragedie a ţării îi apasă,
Şi sufletul lor arde ca într-un jar cumplit.
Este meritul conducerii Băncii Naţionale a României, personal a guvernatorului ei, academician Mugur Isărescu, care prin simpozioanele organizate din 1994 până la cel la care ne referim (al XXI-lea), a pus în valoare importante aspecte din istoria României şi a civilizaţiei bancare româneşti, cu participarea celor mai prestigioase nume din domeniile abordate, lansând cărţi prestigioase, vernisând expoziţii insolite etc.
La simpozionul la care ne referim, de pildă, a participat Jakub Skiba, membru al conducerii administraţiei Băncii Naţionale a Poloniei, împreună cu o delegaţie din care a făcut parte şi profesorul de la Universitatea din Cracovia, Wojciech Rojek, autorul unei monografii aprofundate despre periplul prin lume al aurului polonez, ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti, specialişti. Cu o discreţie care îl caracterizează, drept şi apăsat ca de obicei, guvernatorul BNR a amintit de „şansa” avută de aurul şi patrimoniul cultural polonez de a scăpa din flăcările nemiloase ale războiului şi de a reveni aproape intact în patrie; ceea ce a prilejuit distinsului vorbitor ocazia de a face o paralelă cu soarta tezaurului României, trimis la Moscova, într-o ţară aliată în primul război mondial, şi care de peste 90 de ani nu s-a mai întors, în ciuda faptului că totul a fost predat cu acte în regulă statului rus. Cititorii ar trebui să cunoască faptul că, într-un alt simpozion, organizat sub auspiciile Băncii Naţionale pe tema tezaurului nerecuperat încă, în afara dezbaterilor ştiinţifice cu participarea unor prestigioşi istorici români, s-a lansat şi documentata lucrare: Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, ediţia II-a revăzută şi adăugită, apărută la Editura Oscar Print, 2011 (359 p.), semnată de Cristian Păunescu şi Marian Ştefan. Frumos ilustrată, lucrarea rămâne cea mai grăitoare mărturie a ceea ce s-a petrecut şi se petrece încă cu inestimabile valori româneşti aflate, sperăm, vremelnic în străinătate, operă ce-ar trebui să stea în atenţia autorităţilor româneşti, a Ministerului Afacerilor Externe, în special, aceasta fiind instituţia care ar trebui să înveţe, aşa cum i-am amintit nu de mult unui destoinic lider din conducerea ministerului, subliniind că polonezii au recuperat, cu excepţia vieţilor omeneşti pierdute, mai tot ceea ce Moscova a acaparat şi dus pe teritoriul rus şi sovietic de-a lungul secolelor. I-am dat, ca exemplu, recuperarea din 1922 a celor peste 100 de goblenuri (arrasuri), comandate de regele polonez, August cel Bătrân, în Ţările de Jos, în secolul al XVI-lea, răpite de imperiul ţarist după 1794-1975, şi despre alte bunuri inestimabile, chiar şi de sutele de clopote poloneze, în greutate de peste 150 de tone, recuperate de autorităţile poloneze în anii 30. Toate aceste împliniri poloneze constituie pentru mine un argument că se poate recupera şi din est nu numai din occident.
Despre tezaurul polonez aflat în discuţia seminarului la care ne referim s-a amintit că acesta a fost restituit în septembrie 1947 cu sigiliile intacte puse pe 39 de lăzi. Mai mult, s-a evocat faptul că, între timp, aurul polonez a fost salvat, atât de pericolul capturării de armata germană în retragere din România, dar mai ales de pericolul de a ajunge în mâinile armatei roşii, cea care a intrat în capitală la 30 august 1944 şi care a înaintat destul de rapid şi în Gorj.
Salvarea aurului român şi polonez s-a datorat patriotismului şi devotamentului conducerii Băncii Naţionale, a lucrătorilor acestei prestigioase instituţii. Mai mult, pentru transportul şi depozitarea în ţara noastră a patrimoniului polonez autorităţile româneşti n-au solicitat nici o taxă de transport, manipulare, depozit etc., în comparaţie cu cheltuielile suportate de Polonia pretutideni în străinătate pentru cele mai mici servicii legate de păstrarea acestor bunuri. Amintim că doar pentru o mică cantitate din aurul polonez, aflat în acest periplu în America, autorităţile de la New-York le-a solicitat iniţial polonezilor peste 800.000 de dolari, iar în Turcia nu s-a putut urni nici câţiva metri trenul în care se îmbarcase acest aur de pe nava amintită, programat să ajungă în Siria, până nu s-a achitat integral taxele de transport. A trebuit să se împrumute ambasadorul polonez la Ankara să fie pus în mişcare trenul.
Punând în valoare unele contribuţii istorice cunoscute, aparţinând cercetătorilor români: Aron Petric, Gheorghe Unc, Ioan Suciu, Cristian Păunescu şi mai ales cele ale lui Milică Moldoveanu, precum şi contribuţia specialistului polonez în materie, Wojciech Rojek, Cristian Păunescu şi Dorin Matei demonstrează în cinci capitole distincte ale cărţii: Salvarea aurului polonez, lansată cu prilejul evenimentului următoarele aspecte: 1). Prietenul la nevoie se cunoaşte, relevând aspecte din salvarea armatei poloneze, şi a civililor (cca 100.000 de persoane; acestea s-au înfăptuit datorită României aliate, cu sprijinul liderilor de seamă români din vremea respectivă. 2). Polonia a riscat şi a câştigat în comparaţie cu România, care – mai prudentă fiind – n-a agreat în 1917 ideea transportului tezaurului românesc în Occident, de teama că ar fi putut fi supus unor pericole imprevizibile, acceptând să îl depoziteze, cu acordul guvernului rus, la Kremlin, unde a căzut în mâinile bolşevicilor, fără a-l mai putea recupera încă. 3-4). Se descrie încercările autorităţilor poloneze, mai ales ale guvernului din exil de la Londra, de a intra în posesia aurului depozitat la BNR în timpul războiului, inclusiv cu ajutorul unor intervenţii brutale americane. 5). Întoarcerea aurului polonez din depozitul Băncii Naţionale a României la Varşovia (septembrie 1947), însoţită fiind şi de o descriere amănunţită a „operaţiunii Tismana” – este o temă pentru un film documentar de largă respiraţie.
Cristian Păunescu şi Dorin Matei au pus în valoare, cu deosebită grijă, atât în carte cât şi într-un pliant tipărit în limba engleză, că românii sunt oameni de omenie şi de caracter, siluetele personalităţilor care şi-au adus o contribuţie inestimabilă la salvarea aurului polonez: guvernatorul BNR, Dumitru Mitiţă Constantinescu; Constantin Angelescu (fost guvernator, aflat la coducerea BNR în timpul transportului şi pazei la Tismana, deţinut apoi în penitenciarul de la Sighet din 1950 în 1955, după aceea cu domiciliul obligatoriu la Măzăreni în judeţul Brăila şi până la moarte, în 1973, în Bucureşti); Paul Răzuş, înalt funcţionar al Băncii, autorul studiului cu privire la chestiunea aurului polonez depus la BNR, prin care a demonstrat răspunderea autorităţilor româneşti pentru a nu produce o restituire greşită a depozitului polonez păstrat; Alexandru Dumitrescu, înalt funcţionar implicat în depozitatea aurului polonez şi în transferul lui la Tismana; Alexandru Jemăneanu, participant la operaţiunile Neptun şi Tismana; înaltul funcţionar român al BNR, cel care a semnat procesul verbal al predării celor 51 de casete cu aur polonez, transportate la Varşovia, în septembrie 1947; Aristide Constantinescu, lucrător la Serviciul Scont şi Serviciul control general al BNR, unul dintre semnatarii chitanţei din 17 septembrie 1947 prin care se atesta restuirea integrală a aurului polonez. Autorii volumului remarcă, cu drept temei, că prin „profesionalismul cu care aceşti funcţionari au gestionat acest episod, ce putea deveni tragic în orice moment… au avansat un imens capital de memorie, educaţie instituţională şi expertiză pentru a scoate la liman averea noastră şi a vecinilor şi prietenilor noştri polonezi” (p.137). Unele ilustraţii din lucrare, cu caracter istoric sau din istoria diplomaţiei bilaterale, dar mai ales cele legate de patrimoniul cultural polonez sunt edificatoare şi dau o ţinută artistică de ales nivel lucrării în ansamblul ei.
Având în vedere eventualele reapariţii, amintesc că o neîmplinire o vedem în faptul că autorii n-au ţinut seamă de unele contribuţii istorice de referinţă privind tematica respectivă, care au adus lumini noi în materie: Batowski, Henryk – Agonia pokoju i początek wojny (sierpień-wrzesień 1939) – Agonia păcii şi începutul războiului (august-septembrie 1939, Wyd. Poznanskie, 1969; Mareş, Nicolae – Diplomaţie, politică, spiritualitate, cultură, Editura Colosseum, 2010, idem – Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939), Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010; Sowińska-Krupka, Alicja – Stosunki polsko-rumuńskie 1945-1949, Relaţii polono-române 1945-1949, Warszawa, 1985).
* * *
Vom reveni asupra tranzitului prin România a tuturor bunurilor de artă din patrimoniul cultural polonez şi a Fondului Apărării Naţionale pe care le-am prezentat succint în cadrul simpozionului, relevând valabilitatea dictonului latin că arta este mai scumpă decât aurul, încă insuficient elucidat.
