Nicolae MAREȘ
Fără teama de a greși, după o lectură atentă a volumului „România-Israel Relații bilaterale 1948-1991”, putem afirma că lucrarea realizată de cercetătorul și diplomatul, dr. Florin Stan, consacrată stabilirii și derulării raporturilor dintre România și Israel, este construită cu multă pricepere. Volumul se bazează, în cea mai mare parte, pe documente inedite, analizate cu o acribie demnă de invidiat, fiind o lucrare de referință. Lucrarea a fost lansată în Israel, la Tel Aviv, în cadrul unui eveniment organizat de Institutul Cultural Român din Tel Aviv, iar în România, la București, la Templul Coral, de Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, și Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor ,,Wilhelm Filderman”.
Prefața lucrării este scrisă de profesor univ. dr. Carol Iancu, cadru didactic la Universitatea Paul Valery III din Montpellier, Director al Școlii de înalte studii ale iudaismului din Franța. Acesta menționează că Florin Stan a respectat scrupulos sfatul pe care Cicero l-a propus istoricului, acela de „a nu spune nimic din ceea ce știe că este fals și de a îndrăzni să spună totul din ceea ce crede că este adevărat”. Profesorul Carol Iancu a subliniat că în Israel nu s-a scris încă o asemenea carte, iar cea a lui Florin Stan redă sistematic istoria relațiilor româno-israeliene.
Punctul forte al volumului îl constituie prezentarea unor documente din anii 1970-1980, unele cu caracter strict secret de importanță deosebită, întocmite la vremea respectivă olograf, într-un exemplar. Unele din aceste înscrisuri dovedesc gândirea liderilor români, implicarea directă a șefului statului în politica externă românească cu referire la Orientul Mijlociu, cât și în cea inter-națională în ansamblu, având la bază respectarea principiilor independenței și suveranității, al egalității în drepturi și al neamestecului în treburile interne ale altor state.
Având experiență în ceea ce privește practica diplomatică de atunci, încă îmi mai dau fiori criticile, invectivele și presiunile care se făceau de la cel mai înalt nivel în „țările frățești ale Tratatului de la Varșovia” asupra diplomației românești, care era condamnată cu mânie proletară de trădare de partenerii care cereau României în mod imperios ruperea grabnică a relațiilor diplomatice cu statul israelian. Statul român nu numai că nu a făcut-o, dar a ajutat din toate puterile manifestarea diplomatică deplină în condiții foarte dificile.
Niciodată Israelul nu trebuie să uite consecvența cu care România a acționat mai bine de două decenii, apărându-l de ingerințele din exterior, dovedindu-se a fi un mediator sincer. Mai mult, diplomația românească a făcut o mediere rodnică, atingând apogeul manifestării ei în arta diplomatică.
Autorul cărții relevă că, în urma stabilirii relaţiilor diplomatice în anul proclamării Statului Israel (1948), după o perioadă sinuoasă, relaţiile bilaterale româno-israeliene au înregistrat constant, pe parcursul următoarelor decenii, un curs ascendent.
În volum sunt evidențiate momente deosebite ale acestor relații, precum: susţinerea de care am beneficiat din partea statului Israel pentru admiterea în Organizaţia Naţiunilor Unite (1955); refuzul conformării României indicaţiilor Uniunii Sovietice privind încetarea relaţiilor diplomatice cu Israelul, în urma Războiului de şase zile (1967); alegerea lui Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, în funcţia de preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sprijinul părţii israeliene (1967); ridicarea la rang de ambasadă a legaţiilor României la Tel Aviv şi a Israelului la Bucureşti (1969); rolul important pe care l-a avut România în promovarea dialogului Israel – lumea arabă, în special de-a lungul anilor `70; sprijinirea de către Israel a obţinerii de către România a ,,clauzei naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA (1975); vizitele oficiale efectuate în România de prim-miniştrii israelieni Golda Meir (1972), Menahem Begin (1977) şi Yitzhak Shamir (în 1983, în calitate de ministru de externe şi în 1987, ca prim-ministru) şi vizita omologului român, Ioan Totu, în Israel (1988). De asemenea, vizita la Bucureşti a ministrului de externe Moshe Dayan (1978), care a subliniat faptul că ,,aproape 80% din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflaţi în România după cel de-al doilea război mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al ţării. Sunt doctori, ingineri, specialişti, cea mai bună parte a populaţiei ţării. Pentru toate acestea, vă suntem profund recunoscători”. Despre toate acestea, ca și despre multe altele, de la contactele politico-diplomatice la cele de interes economic sau comercial, de la diplomația culturală la serviciile secrete, ne relatează autorul prin această importantă contribuție istoriografică.
Autorul volumului, dr. Florin STAN este consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe din anul 2014. Absolvent de studii universitare (1994-1998) și postuniveritare (1994-1998) la Facultatea de Istorie, specializarea ,,Istoria și civilizația zonei Mării Negre de la modernitate la contemporaneitate” Universi-tatea „Ovidius” Con-stanța. Din anul 2009 este doctor în istorie în urma susținerii tezei „Situația evreilor din România între anii 1940-1944”. A urmat cursuri de formare profesională de specialitate la Institutul European din România și Institutul Diplomatic Român.
În perioada 1998-2005 a fost profesor de istorie și director educativ în învățământul preuniversitar con-stănțean. Între 2005-2013 a ocupat funcția de șef Secție Istoria Marinei în cadrul Muzeului Național al Marinei Române. Lector în cadrul Institutului Internațional pentru Studiul Holocaustului de la Yad Vashem (2010). Expert atestat de Ministerul Culturii în domeniul bunuri istorico-documentare – specializarea Istorie contemporană (2012). Din anul 2011 este cadru didactic asociat al Facultății de Istorie și Științe Politice, Universitatea ,,Ovidius” Constanța.
A fost redactor-șef și editor al ,,Anuarului Muzeului Marinei Române” (2006-2012) și membru în Colegiul de redacție al revistei ,,Caiete Diplomatice” (2016-2017). Este membru al Societății de Științe Istorice din România (1998), membru fondator al Asociației Profesorilor de Istorie din România – APIR-CLIO (2003), membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (2009), membru al Fundației Europene Titulescu (2015). Este inclus în Enciclopedia personalităţilor din România, seria ,,Hübners Who is Who”, ediţia a VII-a, 2012.
A publicat trei cărți de autor bazate pe o bogată cercetare arhivistică (România-Israel. Relaţii bilaterale (1948-1991), Cluj-Napoca, 2016; Situaţia evreilor din România între anii 1940-1944, Cluj-Napoca, 2012; Portul Constanţa – poarta deschisă evreilor spre „Ţara promisă”. Studii privind „problema evreiască” în România. 1938-1944, Constanţa, 2007) și peste 80 de studii de specialitate.
În anul 2013 a fost decorat cu ordinul „Virtutea Maritimă” în grad de Cavaler, pentru „rezultate remarcabile” în activitatea profesională.
