Dr. Mihai Ipate
Marea Unire din 1918 este cel mai important, cel mai mai semnificativ eveniment din istoria românilor. Cea mai frumoasă pagină din istoria noastră românească, încununare a unui vis secular, împlinire a dorinţei şi voinţei întregii societăţi româneşti, rezultat al procesului inevitabil de creare a statului naţional unitar român. Unitatea statală a tuturor românilor era aşezată pe baze puternice între care se evidenţiază unitatea de limbă şi credinţă. Nu ne propunem să facem o disertaţie pe această temă, ci doar să evidenţiem, în acest timp aniversar, pe scurt, câteva momente din istoria românilor care au culminat cu desăvârşirea unităţii statale româneşti. Multe generaţii s-au sacrificat de-a lungul acestui proces îndelungat care devenise nu doar un ideal ci, mai ales un ţel, al unei pleiade de revoluţionari şi învăţaţi. În epoca Renaşterii Naţionale, deschisă de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, dar mai ales de urmările sale, programatic şi faptic evenimente importante au fost etapele esenţiale ale creării statului national unitar. Revoluţia din 1848-1849, crearea statului modern român, războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României sunt cele mai importante etape care au dus la făurirea statului naţional unitar român. „Măreţia sa stă în faptul că desăvârirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-I călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit…”
Cuvintele regretatului academician Florin Constantiniu evidenţiază adevărul de neclintit al unităţii româneşti izvorâtă din insăşi esenţa neamului românesc.
În epoca Renaşterii Naţionale, mai cu seamă în anii anteriori revoluţiei paşoptiste, numeroşi erau cei care, din toate teritoriile româneşti, militau şi acţionau pentru o Românie unită. Diplomaţii străini – printre care francezul Bois le Comte, în 1834 – constatau o puternică dorinţă de unire în toate straturile societăţii româneşti. De altfel, realitatea incontestabilă a unităţii etnice româneşti era binecunoscută în rândul conducerii Marilor puteri. Astfel, în 1790, Ecaterina a II-a a Rusiei propunea la Viena crearea unui Regat al dacilor, „Royaume des Daces”, care-i cuprindea pe toţi românii. Făţişe sau mascate prin societăţi secrete erau exprimate dorinţele de unire.În 1838, partida naţională din Ţara Românească, condusă de patriotul Ion Câmpineanu, a elaborat un document care avea un titlu explicit „Actul de unire şi independenţă”. Trebuiesc menţionate, măcar în parte, nume importante ale luptei pentru emancipare şi unire precum Nicolae Bălcescu, Ioan Ghica, Eftimie Murgu, Christian Tell, Eliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Bariţiu. Revoluţia din 1848-1849 a reafirmat cu putere dorinţa şi lupta pentru unire într-un singur stat, România. Intelectualitatea de frunte, boierii progresişti au fost susţinuţi în acţiunile lor de toate categoriile sociale, de populaţie. Alături de cei menţionaţi trebuiesc enumeraţi patrioţii Gheorghe Magheru, Alexandru Papiu-Ilarian, Treboniu Laurian, Avram Iancu, fraţii Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Lascăr Rosetti, George Cantacuzino, Grigore Balş, Alexandru Ioan Cuza, Dumitru Brătianu şi mulţi alţii … Un moment semnificativ s-a desfăşurat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj unde s-a cerut „Noi vrem să ne unim cu ţara”. Adunarea de la Blaj a fost o manifestare fără precedent prin cererile şi hotărârile luate, exprimate riguros şi viguros. Consulul rus Nesselrode, în vara anului 1848, raporta la Petersburg că românii din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească doreau un stat independent şi unitar.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un nou pas, deosebit de important, spre unitatea deplină. În presa franceză, dubla alegere era tratată ca un „eveniment european”. Alexandru Ioan I a creat statul modern român, în timpul domniei sale a reformat şi modernizat din temelii societatea românească într-un ritm care nu a mai fost atins niciodată. În martie 1859, la Iaşi a avut loc întâlnirea dintre generalul Klapka (trimisul lui Lajos Kossuth) şi Alexandru Ioan I, finalizată cu recunoaştrea îndreptăţitei unirii a Bucovinei cu Principatele Unite, iar pentru Transilvania, unirea urma să fie hotărâtă printr-o adunare aleasă. Între 1859-1860 au mai avut loc astfel de întâlniri care urmăreau şi încheierea unei alianţe antihabsburgice, concretizate în două convenţii. Generalul Klapka constata nemijlocit că în societatea românească pătrunsese atât de mult dorinţa de unire, că „nici femeile, nici copiii nu visează altceva” decât unirea Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului cu patria mamă. Domnul Unirii milita pentru unirea directă a Transilvaniei şi Banatului cu România.
Cucerirea independenţei de stat a României a reprezentat un moment esenţial în procesul de reîntregire a neamului.
Aşa cum, cu secole înainte, Mihai Viteazul, înainte de unirea de la 1600, a cucerit independenţa, în urma a două mari bătălii, cea memorabilă de la Călugăreni – unde cei 16 000 de ostaşi conduşi neînfricatul domn au repurtat o strălucită victorie împotriva celor 100 000 de ostaşi ai lui Sinan Paşa – urmată de cea de la Giurgiu (ambele în 1595). Solidaritatea întregului popor român în efortul militar de cucerire a independenţei nu a ţinut seama de graniţele vremelnice.
După proclamarea independenţei de stat a României, în 9 mai 1877, a urmat războiul la care au participat mii de voluntari din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, care au trecut clandestin graniţa. Guvernul roman nu a răspuns cererii ministrului de externe al Austro-Ungariei care a cerut extrădarea lor. Alături de transilvăneni, numeroşi bucovineni şi basarabeni au luptat pentru cucerirea independenţei. Susţinerea efortului de război s-a făcut şi prin sute de comitete de ajutorare a răniţilor care au strâns mari sume de bani şi daruri pentru armata română. Cu toate că autorităţile maghiare şi austriece le-au interzis, ele au continuat să funcţioneze.
Mişcarea memorandistă din Transilvania (1881-1895) a afirmat cu putere solidaritatea naţională, unitatea poporului român, fiind o etapă semnificativă în făurirea unităţii.
Izbucnirea primului război mondial a reprezentat o perioadă de jertfe şi sacrificii pentru eliberare şi unire. Regele Carol I a vrut alăturarea României Puterilor Centrale, având în vedere originea sa, dar şi tratatul secret dintre România şi Austro-Ungaria, semnat în 1883. La Consiliul de coroană din 3/16 august 1914 regele a trebuit să accepte soluţia neutralităţii.
Doi ani mai târziu, România a intrat în războiul mondial cu scopul reîntregirii neamului, iar Antanta susţinea acest drept al României. Astfel, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 s-a hotărât intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului.
Lupta pentru unire era intensă în teritoriile ocupate. În octombrie 1917, la Chişinău a avut loc congresul military unde a fost declarată autonomia Basarabiei. Congresul a adoptat o rezoluţie privind constituirea Sfatului Ţării (parlamentul),care proclama în decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, devenită independentă în 24 ianuarie/6 februarie.
Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. Astfel, în ziua memorabilă de 27 martie/9 aprilie Sfatul Ţării a adoptat hotărârea prin care s-a proclamat unirea Basarabiei cu Patria Mamă. A urmat un alt moment esenţial din procesul de reîntregire naţională. În 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi a hotărât „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei”.
Românii au decis ca la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în oraşul Alba Iulia, să convoace o mare adunare care trebuia să decidă viitorul lor. La 1 decembrie 1918, în noua sală a Cazinoului ofiţerilor din Alba Iulia s-au adunat 1228 delegaţi reprezentanţi ai populaţiei. Alături de aceştia au venit peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei. Rezoluţia Marii Adunări Naţionale prin care s-a hotărât unirea a fost citită de Vasile Goldiş. Actul de la 1 Decembrie a reprezentat încheierea procesului de realizare a statului naţional unitar român.
